Cartoful secuiesc
Tradiție de secole
Cartoful secuiesc este ca și rock ‘n roll-ul: a venit din America, a devenit indigen, și a devenit necesară în viața de zi cu zi. În Transilvania, cultivarea cartofilor are o experiență și o tradiție de secole, iar acest lucru este valabil mai ales în Ținutul Secuiesc.
În opera lui Orbán Balázs ”A Székelyföld leírása” publicată în 1868, putem citi despre cartoful cultivat în Ciuc, că acesta era de o calitate excepțională:
”Datorită acestor influențe orogratice și climatologice, suprafața mică de teren arabil din Ciuc nu poate fi folosită pentru orice, se produce în principal secară și ovăz; însă acestea sunt atât de pure și de excelente, încât regiunile învecinate obțin semințele pentru cultivat din Ciuc. Abia în ultimul timp s-a început cultivarea grâului cu un oarecare succes, în timp ce cartofii, inul, cânepa și zarzavaturile – în special varza – sunt excelente”.
În ediția din 1896 a revistei Magyar Gazdaságtörténelmi Szemle, în articolul său intitulat „Aclimatizarea cartofului în Transilvania” K. Karlovszky Endre scrie astfel despre istoria cartofului : ”Cercetările au arătat fără îndoială că în momentul descoperirii Americii, acesta era deja cultivat pe scară largă în sud și de acolo a ajuns în nord.
Continuați..
În general, deși la sfârșitul secolului al 16-lea până în secolele al 17-lea și al 18-lea era cunoscut în mai toate statele civilizate ale Europei și era mai mult sau mai puțin cultivat și apreciat aici, abia în a doua jumătate a secolului al 18-lea a reușit în sfârșit cartoful să se răspândească pretutindeni și să învingă prejudecățile legate de aclimatizare, prejudecăți care au împiedicat acceptarea sa. Până atunci fusese privit ca un articol de modă și de lux, un străin. S-au format două partide. Unul îl considera o binecuvântare de la Dumnezeu, celălalt dorea să împiedice prin orice mijloace cultivarea acestuia…”
”… După apariția cartofului s-au găsit mulți care îl lăudau: Baühin Gáspár susține că favorizează reproducerea, iar Gerárd îl recomandă cu căldură tinerilor căsătoriți. Mulți medici îl foloseau împotriva bolilor pulmonare, iar zdrobit este folosit și astăzi la arsuri și înțepături de viespi.”
”Este uimitor cât de greu a putut să se răspândească cartoful, ca aliment și furaj, în ciuda faptului că era cunoscut și apreciat pentru calitățile sale bune. După cum am văzut, a fost nevoie de două sute de ani pentru ca acest lucru să se întâmple. Este interesant că la început, soldații au fost cei care i-au recunoscut cel mai bine beneficiile și l-au răspândit, până când Războiul de șapte ani și anii de foamete din 1771-72 au pus capăt, în cele din urmă, tuturor ciorovăielilor. Atunci a fost momentul în care Europa a simțit nevoia să îl cultive în cantități mari.” În Austria și Ungaria a fost cunoscut numai în a doua jumătate a secolului al 18-lea. Nu se știe cu certitudine absolută, dar este foarte probabil să fi fost adus din Germania, tot de către soldați. Cert este faptul că în ținuturile ereditare austriece era deja cultivat în jurul anului 1760.”
Prima mențiune oficială în Transilvania despre cartof
”Prima mențiune oficială în Transilvania despre cartof datează din 1767, când Maria Tereza a emis un decret la data de 21 octombrie, prin care ordona tuturor locuitorilor din Marele Ducat, în special celor care locuiau în zonele muntoase și infertile, să cultive merele din pământ, vulgo ”Erdäpfel”. Cu toate acestea, recomandarea era foarte generală și nu există nici o dovadă că ar fi fost luată în considerare undeva”.
”În primii ani nici Transilvania nu făcea excepție, și aici și-a putut face loc cultivarea cartofului doar treptat, cu mari eforturi, luptând împotriva prejudecăților.
”Prin urmare, după toate probabilitățile, 1769 a fost primul an în care cartoful a rodit în Transilvania.”
”Despre anul 1770 ne-a rămas numai un număr mic de rapoarte, în număr de 4. Nici acestea nu sunt entuziasmante, cu excepția scaunului Ciucului și Cașinului, care raportează că din plantațiile de anul trecut s-au obținut destui cartofi pentru ca toată lumea să aibă ce planta pentru anul viitor.”
”Prima fază a introducerii cartofului în Transilvania a fost finalizată, iar poporul de pretutindeni este familiarizat cu această plantă. Ceea ce am văzut în toată Europa se repetă și aici, nu toate regiunile îl îmbrățișează în același mod, iar unele chiar manifestă o aversiune nejustificată față de cartof. Părțile sud-estice ale Transilvaniei, scaunele secuiești și săsești sunt cele care au acceptat mai ușor și au cultivat cartoful în cea mai mare măsură. Excepție fac însă printre scaunele secuiești, scaunele din Ciuc-Gheorgheni și cele din Cașin, care se împotrivesc cu încăpățânare încercărilor de indigenare. Doar timpul și necesitățile le vor frânge mult mai târziu rezistența. Au fost necesare încă aproximativ 25 de ani pentru ca, să se generalizeze cultivarea cartofului. Iernile aspre și verele extrem de secetoase distrug culturile de cereale, iar oamenii rămași fără pâine sunt nevoiți să se orienteze către cartof, care nu este atât de sensibil la capriciile vremii și care crește chiar și atunci când cerealele au dispărut.”
A fost cel mai mare dușman al cartofului
”O relatare foarte interesantă despre scaunul Ciucului arată cum acest pământ, care la început a fost cel mai mare dușman al cartofului, a devenit în timp un mare prieten al acestuia. Din 1807 încoace cartoful a fost cultivat în mod obișnuit, fără nici un fel de efort și cu o râvnă atât de mare, încât într-un singur sat se pot număra 7000, 8000 sau mai mulți stânjeni cub de cartofi, cu care se îngrașă porcii și se țin orătănii, se face și țuică, iar unii dintre cultivatori chiar îl folosesc pentru hrană, pe scurt, unii oameni își întrețin aproape întreaga gospodărie cu cartof, pentru că mulți dintre cei care au doar 8, 10, 12 obroace de cereale, adună 50-100 stânjeni cub de cartofi; cu acest puțin grâu, care nu ar ajunge pentru un an nici măcar pentru o singură persoană, dar cu cartof se pot întreține pe ei, soțiile lor, cei 8 copii, în total 10 persoane. Anul trecut la Sânsimion un bărbat nu avea mai mult de 10 obroace de cereale, însă 100 stânjeni cub de cartofi, și și-a putut întreține casa (soția și 8 copii) de 10 persoane. De aceea, s-a decretat că și cei mai săraci să fie obligați să semene măcar un stânjen cub, iar cei care nu au pământ să ia în parte de la altul. Cei care nu aveau cartofi, dacă nu puteau obține cu bani, trebuiau să o ceară în parte de la altul.”
”După cum am văzut, a fost nevoie de aproximativ cincizeci de ani (1769-1815) pentru ca, cartoful să se răspândească în Transilvania, unde a ajuns și așa cu întârziere. Indiferența autorităților și a oamenilor, aversiunea față de lucruri noi, prostia, neglijența și prejudecățile i-au stat în cale și aici ca și în alte părți, dar numai pentru o vreme. De îndată ce a fost cunoscut pe deplin, i-a fost recunoscută marea sa importanță în hrănirea populației, și mai ales a claselor mai sărace, iar de atunci cultivarea sa a fost intensificată în mod constant.”
Ei au început, noi continuăm!
Vechile tradiții sunt încă vii. Nu există fermier în Ciuc care să nu cultive cel puțin măcar cartofii care se pot obține într-o grădină mică!
Ideea construirii unei fabrici de chipsuri le stă de mult timp în minte colegilor de la Manufactura Tiltott Csíki Sör din Sânsimion.
Fermierii locali cu mulți ani de experiență cultivă cartofi de calitate, care pot fi valorificați pe plan local prin fabrica de chipsuri. Iar noi, în fabrica noastră modernă, folosind tehnologie de ultimă generație producem chipsuri într-o manieră demnă de cartoful secuiesc,!
Așadar, nu ne mai rămâne altceva, decât Chipsuri Csíki Csipsz și Rock and Roll!
